Feeds:
Articole
Comentarii

„Urzeala tronurilor” („A Game of Thrones”) este considerat unul din cele mai bune şi de succes romane ale genului fantasy. Este prima carte din saga mai complexă şi mai amplă „Cântec de gheaţă şi foc” („A Song of Fire and Ice”), începută de autor încă de prin 1991 şi lansată în 1996.  Practic, se spune că este prima operă de gen care a reuşit după mulţi ani să „provoace” capodopera „Stăpânul inelelor” a lui J.R.R. Tolkien. Seria cuprinde şapte romane, fiecare având o întindere considerabilă – aproximativ 1200 de pagini – din care au apărut doar patru, atât în original, cât şi în română. Deşi la început a fost gândită ca o trilogie, succesul pe care l-a avut seria şi densitatea ideilor care i-au survenit autorului pe parcursul derulării poveştii l-au determinat să o prelungească.

Dar se pune întrebarea cu ce este mai specială „Urzeala tronurilor” decât celelalte cărţi de gen, de care sunt pline librăriile şi care majoritatea au teme precise: lumi fantastice, dragoni şi vampiri. Sau de ce este considerată una din cele mai importante după „Stăpân…”. In primul rând, pentru că a adus un element de noutate în proza fantasy, şi anume, că elementele fantastice de tipul vrăjitoriilor, fiinţelor supranaturale (dragoni, elfi, orci etc.) sau lumilor paralele au fost lăsate într-un plan mai îndepărtat, aproape complet separat de povestea centrală. Totuşi, găsim câteva episoade fantasy pe ici, pe colo, dar deocamdată ele nu influenţează semnificativ cursul faptelor. Personajele romanului sunt oameni obişnuiţi cu sentimente şi comportamente umane. Ei trăiesc în castele, călăresc cai, se luptă cu săbii şi urzesc intrigi sau mor în lupte directe. Putem spune că tot acest cadru este inspirat din istoria medievală a Europei, de care autorul recunoaşte că este pasionat. Premisele, locul de desfăşurare al acţiunii şi faptele sunt, însă, imaginare, ele neavând nicio legătură cu realitatea noastră.

In al doilea rând, pentru că întâlnim mai rar, spre deosebire de alte poveşti fantastice, scene de iubiri romantice şi fapte de vitejie cavalereşti. In schimb, apar câteva scene sângeroase şi de violenţă, precum şi scene şi discuţii despre sex între personaje – sigur, fără a atinge nivelul pornografiei.

Acţiunea este destul de complexă, cu multe personaje, familii şi locuri, dar trezeşte interesul foarte repede şi te prinde în „plasa” ei. Aş vrea să mă feresc de a povesti cartea, pentru că ar fi păcat să-i stric farmecul, totuşi, voi dezvălui premisele acţiunii şi cadrul, adică ceea ce se află cumva înaintea poveştii, precum şi câteva personaje mai importante. Sigur că vor mai scăpa câteva bucăţi din acţiunea de bază, dar care oricum nu-i afectează farmecul în general.

Locul de desfăşurare este Westeros, un mic continent înconjurat de ape. Geografic, este împărţit în Nord şi Sud. Acolo, sunt două anotimpuri, iarna şi vara, care pot dura cam şase-şapte ani fiecare. In Nord, verile sunt reci, cu ninsori şi zăpezi uşoare. Iernile vin cu furtuni puternice de zăpadă, cu îngheţuri mari şi cu perioade de întuneric de câteva zile. In Sud, în schimb, verile sunt foarte călduroase, iar iernile mai blânde. Inceputul romanului ne găseşte la sfârşitul unei veri.

Pe de altă parte, aflăm că în urmă cu opt mii de ani, a existat un război între oameni şi nişte fiinţe ciudate, numiţi Ceilalţi, creaturi asemănătoare unor zombie, potrivit legendei. După ce au fost cu greu înfrânţi şi alungaţi în pădurile din Nord, oamenii au construit un imens zid de gheaţă, care se întindea pe toată graniţa de nord a regatului. De atunci, nimeni nu i-a mai văzut pe Ceilalţi, dar Zidul este păzit până astăzi de Rondul de Noapte, o frăţie de bărbaţi, care, sub jurământ îşi dedică întreaga viaţă acestei misiuni.

In Westeros, oamenii sunt organizaţi în Cele Şapte Regate, de fapt un singur regat aflat sub aceeaşi stăpânire, denumirea provenind din vechime, când existau şapte ţări independente. Sunt diverse provincii care se află de secole sub administrarea unor familii nobile. Intre ele există legături de alianţă, de rudenie, prin diversele căsătorii sau de conflicte îngheţate. Regatul este condus de un rege, Robert Baratheon şi de o regină, Cersei Lannister, cu care regele s-a căsătorit din motive de alianţă politică. Problema este că aceştia doi au uzurpat tronul regelui natural, Aerys Targaryen, printr-o lovitură de stat organizată cu cincisprezece ani în urmă împreună cu mai multe case nobile, nemulţumite de felul despotic şi crud în care acesta conducea regatul. In această revoltă, regele şi fiul lor cel mare au murit, dar regina şi ceilalţi doi copii au scăpat.

Casa Lannister este cea mai bogată din regat, iar membrii acesteia, regina Cersei şi fraţii ei, dispun de o viclenie şi o răutate nemăsurată şi fac orice pentru a avea puterea doar pe mâna lor. Regele Robert, pe de altă parte, nu are nicio tragere de inimă pentru această funcţie, el lăsând problemele regatului pe mâna consilierilor şi preferând să se folosească de calitatea de rege doar la ospeţe, vânători şi femei.

Cineva m-a întrebat care este personajul principal al romanului. Am să vă spun…. nu ştiu! Având în vedere că se împletesc mai multe fire ale acţiunii, e greu de desprins un singur caracter principal, dar totuşi se pot distinge câteva figuri importante, care putem spune că dau greutate acţiunii.

Unul din ei este Eddard Stark, capul Casei Stark, o familie nobilă ce stăpâneşte mare parte din teritoriul de nord. Ei deţin acest domeniu încă din cele mai vechi timpuri, iar din cauza climei foarte aspre, familia lor a dezvoltat un adevărat cult pentru iarnă (de pildă, castelul de reşedinţă se numeşte Winterfell). Eddard, denumit şi Ned, este un om bun şi cinstit şi şi-a educat copiii în acest spirit. Dar, ca de obicei, fiind băiat bun, va avea cel mai mult de suferit… El este bun prieten cu Robert şi a fost principalul său aliat în instalarea acestuia pe tron. Din păcate, nu prea este înghiţit de Lannisteri şi în special de Jaime, fratele geamăn al Reginei Cersei, pe care Eddard l-a dat jos de pe tron în momentul în care Robert a intrat triumfător în palat. Doar alianţa cu Casa Baratheon împiedică izbucnirea unui conflict.

Tot din aceeaşi familie, mai facem cunoştiinţă cu Catelyn, soţia devotată a lui Eddard şi o mamă iubitoare; Robb este fiul cel mare şi un demn succesor al tatălui său la conducerea casei; Bran, un frate mai mic, pasionat de poveştile doicii sale, iar datorită lui aflăm multe din legendele acelor locuri; Arya şi Sansa, surorile lor. In timp ce Sansa se comportă ca o domnişoară şi deja la vârsta ei mică se visează viitoare prinţesă a casei regale, Arya este foarte băieţoasă, dorind să înveţe să se lupte cu sabia şi să se joace prin grajduri.

Un membru mai special al familiei este Jon Snow. El este fiul bastard al lui Eddard, de la o femeie cu care a avut o poveste de dragoste extraconjugală, în timpul unei campanii militare. Conform unui obicei străvechi al Casei Stark, un copil bastard trebuie să primească obligatoriu numele de familie Snow, pentru a-l deosebi de cei legitimi (alt semn al cultului lor pentru iarnă). Jon este crescut împreună cu ceilalţi copii, primind acelaşi tratament. El este foarte iubit de fraţi şi de tată, dar din păcate respins de Catelyn. Ştiind că nu va ajunge niciodată un Stark cu drepturi depline, el alege la doar paisprezece ani să se înroleze în Rondul de Noapte, ştiind din poveşti că serviciul la Zid este cea mai onorabilă meserie. Fraţii din acest ordin duceau o viaţă de pustnicie, ei având contact foarte redus cu lumea exterioară şi le era interzis să se căsătorească. O dată ajuns acolo, Jon descoperă că în afara câtorva comandanţi, în Rond nu prea sunt oameni de onoare, ci doar persoane condamnate pentru tâlhărie, viol sau trădare.

De departe, cred, cel mai tragic şi impresionant destin îl are Daenerys Targaryen, numită şi Dani, fata cea mică a fostului rege Aerys. Ea a fost născută în exil, mama ei, regina, murind la naştere. Ajutaţi de un cavaler devotat casei lor, Dani şi fratele ei mai mare, Viserys, se ascund în Oraşele Libere, de dincolo de mare. Având în prezent treisprezece ani, Daenerys i se supune fără împotrivire fratelui ei care este pur şi simplu orbit de dorinţa de răzbunare şi de a recuceri tronul Celor Şapte Regate. Viserys are un comportament foarte dur faţă de sora sa şi faţă de cei din jur şi este foarte pripit în acţiuni. Cuprins de setea de răzbunare, el o obligă pe Dani să se căsătorească cu Khal Drogo, un fel de şef de trib al unei populaţii nomade. In această situaţie, tânăra prinţesă este nevoită să se maturizeze înainte de vreme, să ia singură viaţa în piept şi să continue misiunea de a-şi recăpăta tronul. De-a lungul romanului, o putem urmări pe Dani trăind alături de soţul ei în mijlocul populaţiei dothraki, învăţând din tradiţiile şi obiceiurile lor.

Un personaj secundar, dar care mie mi-a plăcut foarte mult, este Tyrion Lannister, fratele mai mic al lui Cersei şi Jaime. Spre deosebire de ceilaţi doi, el este diform, fiind mic de statură şi având mai multe defecte fizice. Cu toate acestea, este foarte inteligent şi foarte viclean, reuşind să iasă din cele mai dificile situaţii. Tyrion este conştient că, din cauza handicapului său, nu va putea ajunge vreodată un lider important sau să aibă parte de o soţie frumoasă, aşa că îşi foloseşte limba extrem de ascuţită pentru a-i ironiza şi a-i pune la punct pe toţi cei cu care intră în contact, indiferent de rangullor.

Toate aceste situaţii se vor răsturna şi echilibrele dintre personaje se vor rupe în momentul în care Regele Robert moare şi va începe lupta pentru moştenirea tronului.

Sper că v-am atras suficient de mult atenţia şi v-am făcut suficient de curioşi să citiţi „Urzeala tronurilor”, precum şi toată seria. Incă o dată, ţin să precizez că ceea ce am povestit aici nu prezintă decât în foarte mică măsură acţiunea principală a romanului.

Vă doresc lectură plăcută la una din cărţile mele preferate!

ZIUA IV – 19 aprilie 2010

Ei, uite că după lungi „chinuri”, care au durat cu întreruperi o lună şi fără întreruperi patru zile, am ajuns şi la ultima zi… Aşa cum v-aţi obişnuit, de dimineaţă, veşti despre zboruri. Cică în România se discută să se deschidă Otopeniul la ora 15, iar la Praga să se deschidă aeroportul la 12. Cum nimic nu era bătut în cuie, am văzut că se cam apropie funia de par şi am început să căutăm soluţii pentru întoarecerea acasă. Cel mai bine ar fi fost cu trenul, cu care ne-ar fi luat cam 24 de ore până acasă (pe puţin) şi încă nişte bani plătiţi, plus chiuleală de la servici. In ziua respectivă, aveam în program să vizităm Grădina Zoologică, iar pentru asta trebuia să mergem cu metroul până la Nadrazi Holesovice, adică la Gara Internaţională şi de acolo cu autobuzul. Deci, ne puteam interesa de trenuri.

La gară, ni se dă o hârtie de la Informaţii cu trenurile până la Bucureşti, care era doar unul, cu schimbare în Budapesta. Total: 27 de ore şi 185 de euro. Gândindu-ne că e mai ieftin să aşteptăm ştiri dacă aeroporturile se vor deschide sau nu, ne-am îndreptat spre staţia de autobuz.

Trebuie să vă spun că atunci când am făcut „planul de bătaie” pentru această excursie, Grădina Zoologică nu era în program, dar o prietenă care mai fusese pe aici mi-a povestit cu o încântare maximă despre asta, aşa că am ţinut neapărat să o vedem şi noi. Planul nostru era să stăm vreo 2-3 ore la Zoo şi pe urmă să mergem în Oraşul Nou. Dar ţi-ai găsit….

Biletul costă 150 de coroane şi pentru încă 5 poţi cumpăra şi o hartă, care este extrem de utilă acolo. La intrare, vedem câteva potecuţe şi n-şpe indicatoare. Am luat-o şi noi frumos unde se îndreptau toţi vizitatorii, în marea majoritate copii. Incă de la primul obiectiv am fost total cuceriţi: un bazin cu foci. Şi nu că era vreo focă amărâtă şi bolnavă, ci vreo 5-6 foarte jucăuşe. Fără nicio exagerare, a trebuit să facem un efort de voinţă să ne mişcăm de acolo, fiindcă era de-abia primul obiectiv şi noi stăteam deja de câteva minute bune în faţa bazinului. Şi ca asta să nu fie tot, prin spatele bazinului se putea coborî, astfel că ajungeai să vezi sub nivelul apei. Bazinul de alături era rezervat pinguinilor, care cu mersul lor parcă-i şi vedeam dansând Dansul pinguinului (ce altceva?). In continuare, erau cuştile cu păsări de munte: bufniţe, vulturi, ulii.

Nu am să pot descrie aici chiar toate exemplarele de la Zoo, ci am să arăt doar pavilioanele care mi s-au părut mai speciale. Să mai spun că lângă ţarcurile de animale, grădina mai avea din loc în loc şi puncte de alimentaţie publică, magazine de suveniruri, locuri de joacă pentru copii, un trenuleţ care te plimba în tot parcul şi chiar un mic telescaun cu care puteai urca într-o anumită parte a parcului, care era mai sus, pe deal. Şi dacă tot am pomenit de copii, următorul obiectiv la care am ajuns şi care ni s-a părut absolt genial, era un ţarc cu ieduţi şi mieluşei, unde copiii puteau intra şi puteau hrăni animăluţele cu nişte pufuleţi luaţi de la un aparat de alături. Fetele au intrat în ţarc, iar iezii s-au urcat pe ele în două picioare, exact ca nişte căţei!

Alt pavilion interesant era o seră în care creşteau plante şi păsări mici din junglă. In această seră puteai intra şi te plimba liber printre plante, iar păsările zburau liber în jur. Alături era pavilionul broaştelor ţestoase, care conţinea şi câteva exemplare uriaşe. In continuare, am mai văzut papagali şi ţarcul elefantului, care putea fi observat de sus.

Un pavilion făcut deştept era Jungla indoneziană. Aici eşti atenţionat de la intrare că înăuntru sunt 35 de grade şi umiditate 85%…şi nu e glumă. Aerul e aproape irespirabil, dar priveliştea superbă. Inăuntru chiar e o junglă adevărată prin care mergi şi poţi vedea diverse exemplare de maimuţe mai mici şi un urangutan. Pe lângă astea, mai găseşti diverse „obiecte de cult” ale triburilor care trăiesc în această junglă. Şi ca entuziasmul general să fie complet, primim şi prima veste bună de acasă: se pare că Aeroportul Otopeni se va deschide şi pe site-ul Aeroportului din Praga scrie că zborul nostru va pleca la ora programată, adică 21:30.

Ieşim, şi chiar vis-a-vis găsim ceva foarte legat de jungla indoneziană…urşi polari. E o plăcere să stăm lângă ţarcul lor, mai ales că adie un aer răcoros, probabil de la apa rece din bazinul lor. Mai încolo este un pavilion cu şerpi şi insecte din Africa şi unele animale mici care sunt active mai ales în crepuscul, de aceea şi lumina în cameră este corespunzătoare. Masa de prânz am luat-o la ieşire, căci trecuse ceva timp şi mai erau încă multe de văzut. Cu asta, am decis să anulăm vizita în Nove Mesto, pe care îl mai văzusem cu o seară în urmă şi fiindcă ne-a fost imposibil să ne dăm duşi.

Următorul pavilion – şi ăsta foarte interesant făcut – este Domul african, format dintr-un ţarc mare în care pot fi văzute dintr-un foişor aflat la înălţime zebre şi antilope şi un pavilion cu girafe. Ne-am continuat traseul, care de acum se închidea înspre zona din care am plecat. In drum, am mai văzut tigri, cerbi şi alte specii de maimuţe. Am ajuns într-o zonă cu mai multe pavilioane, cum ar fi cel al leilor, al gorilelor (unde era o familie întreagă: mama, tata, copiii), al gavialilor (un fel de crocodil). Ultimul mare pavilion a fost cel al elefanţilor, care era alături de ţarcul pe care-l văzusem de sus. Aceştia erau la ora mesei şi tot acolo erau şi hipopotami, care erau la ora de somn. Chiar înainte de ieşire, am vizitat insula lemurilor, unde tot aşa, puteam intra în ţarcul lor şi vedea micile animale de aproape.

Cu mare părere de rău că nu am acoperit tot parcul, dar mai ales că aici trebuia să punem şi punct mini-vacanţei noastre, fiindcă ora de plecare se apropia cu paşi repezi, am ieşit şi ne-am îndreptat spre staţia de autobuz. Dar ca să nu plecăm aşa uşor, fără vreo mică aventură care să ne mai pună adrenalina în mişcare, a trebuit să se mai întâmple ceva…

Ajunşi la hotel, ne-am dus la camera de bagaje să ne luăm catrafusele, unde le lăsasem de dimineaţă. Dar ce să vezi? Bagajul lui D. ia-l de unde nu-i! Cei de la hotel erau „morcovi” şi au fâstâcit ceva cum că l-au luat un grup de italieni. Aici trebuie spus că în hotel cu noi erau mai multe grupuri de elevi (şi de eleve…), cred că de liceu, de prin Italia şi Germania. Păcat că nu am făcut ceva schimburi istorico-culturalo-educative 😉 Aşadar, cică italienii erau în drum spre aeroport şi nu plecaseră demult. Noi plănuisem să mergem la aeroport pe acelaşi traseu ca la venire, dar a trebuit să aşteptăm să ajungă grupul mai întâi, ca să se poată uita şoferul autocarului lor dacă într-adevăr bagajul este la ei. Timpul se scurgea repede şi D. aproape intrase în panică, deşi susţinea sus şi tare că nu e aşa. Ca semn de mea culpa, recepţionera ne-a trimis pe banii ei cu taxiul. A mai mers şi un angajat al hotelului cu noi, care l-a găsit pe şofer şi bagajul. Pfiu!

In aeroport, cam aceeaşi poveste ca la venire. Noi eram printre puţinii norocoşi a căror cursă circula. Şi pe când căutam noi ghişeul de check-in, pe cine credeţi că am văzut stând cu fundurile apetisante pe bagaje? Grupul de italieni, cărora li se anulase zborul. Aşa, băieţi, vedeţi dacă luaţi bagajele altora? De fapt, era atât de gol ditamai aeroportul încât, încercând să mâncăm la KFC, am constatat că nu aveau decât vreo 3 aripioare şi 5 crispy strips-uri cu totul. Am luat până la urmă nişte meniuri sandwich şi ne-am cheltuit ultimii bani cumpărând suveniruri şi bere.

Avionul a plecat la timp şi, chiar dacă era întuneric afară, am revăzut obiectivele din excursia noastră: Podul Carol…Castelul….Catedrala Sf. Vitus…Colina Petrin….sinagogile…Vechea Primărie….Grădina Zoologică… iar acum, dorim să plănuim cât mai curând următoarea destinaţie…

Şi iată că a trecut şi evenimentul mult-aşteptat „Machol Romania”.

Din punctul meu de vedere – un program extraordinar, care-ţi rămâne în minte şi aduci vorba despre el ori de câte ori ai ocazia. E adevărat că m-am şi dus cu „gânduri bune”, adică mi-a plăcut mult atmosfera de la Machol Cristian din noiembrie anul trecut şi abia aşteptam să se repete. Şi când te gândeşti că în ambele părţi, vreo 80% din timp doar am dansat…hmmmmm…..asta cred că spune un lucru interesant: când se strâng mai mulţi evrei – cu suflet şi cu mentalitate evreiască, şi nu doar evrei „cu gura” – parcă nu e nevoie de mare complexitate de program pentru a ne simţi bine.

Cu menţiunea că minusurile nu sunt neapărat din vina organizatorilor, hai să trecem în revistă câteva chestii de la acest simpozion de dansuri, cu bune şi rele:

PLUS: – Hotelul şi locaţia – excelente, la Predeal, jud. Braşov, Hotel „Rozmarin” 3*, ca să fiu şi eu la fel de exact ca un cunoscut de-al nostru 😉

UN MIC MINUS: – Mă aşteptam să fie un mega-eveniment pentru România şi să fie full de oameni cunoscuţi din toată ţara… din păcate nu a fost chiar aşa…cine ştie de ce? Poate din cauza preţului (deşi n-a fost prea mare)?

PLUS: – S-au făcut trei grupe de învăţare de dansuri: începători, avansaţi şi seniori, aceştia din urmă fiind participanţi de vârsta a doua. Lucrul bun a fost că eu m-am putut duce liniştit la începători să învăţ câteva dansuri noi şi să nu stau după „seniori” să înveţe dansuri pe care le ştiam de mai demult.

MINUS: – Au evadat de la grupa de seniori vreo două „tănţi” (plural de la „tanti”), apropiate de vârsta a treia, care n-au vrut să se prindă sau să înţeleagă nici în ruptul capului că aia e grupa de începători, adică TINERI şi pentru ele era o grupă specială. Aşa că, încercând să arate că sunt încă în floarea vârstei şi că se pot integra foarte bine între oameni de 20-25 de ani, s-au împleticit şi s-au împiedicat printre picioarele noastre de mă încurcam şi în dansurile foarte simple. Şi, când nu ştiau paşii, mai improvizau…

PLUS: – Kabalat şi Oneg Şabat, ţinute într-o atmosferă specială, aşa cum ştiam de la Cristian pe vremea noastră, acum nu mulţi ani. Rugăciunea s-a ţinut în „stil Carlebach”, cu care luăm faţa de fiecare dată participanţilor la programe. S-a servit mâncarea la masă, spre deosebire de restul zilelor, în care s-a făcut autoservire (alt plus, în special pentru mine, care trebuia să pun înapoi ce am dat jos în timpul dansului).

MINUS MIC: – Cred că angajaţii hotelului au crezut că Oneg Şabat-ul este un fel de Revelion, întrucât s-au adus felurile de mâncare la interval de o oră şi-ţi venea să adormi la masă. Şi dacă tot vrem să creem atmosferă de Şabat (fie şi cu scop educaţional), indiferent de ce stări emoţionale ne încearcă, de Şabat nu se ţine doliu sau comemorări!

MINUS FUNNY: – Pentru cei care ţineau Şabat-ul şi kaşrut-ul li s-a adus mâncare kaşer. In camera staff-ului (din care am fost desemnat să fac şi eu parte) s-a adus nişte varză murată care cred că stătea la putină de astă-toamnă, aşa a duhnit camera aia a varză două zile, cu geamurile larg deschise. La concurenţă acerbă cu mirosul a fost şi un cholent, care stătea la gătit tot acolo.

PLUS: – Dansul din Piaţa Sfatului din Braşov. De obicei sunt reticent la astfel de evenimente ad-hoc, dar acum cred că a fost un moment foarte reuşit, fiind şi apreciaţi şi aplaudaţi de ceilalţi trecători (care oricum erau mai puţini ca noi;) )

MINUS MIJLOCIU: – Iar s-a mers pe principiul „dacă se vrea, se poate”. Pe cât pariu că dacă altcineva ar fi organizat excursie sâmbăta ieşea un scandal monstru, cu o grămadă de „deontologi”, care mai de care să le dea lecţii ălora?

Trăgând într-un final concluzia că a fost o experienţă plăcută, îi felicit pe organizatori (ăia de sus) şi abia aştept tura următoare!

De data asta pot spune fără niciun fel de glumă că „Am Israel hai…” (restul îl ştiţi), fiindcă „Machol Romania” a fost genul de eveniment în care chiar am simţit acest lucru!

ZIUA III – 18 aprilie 2010

Din nou dimineaţă, din nou la micul dejun, unde începeam a mânca şi mă opream când îmi aminteam…. Şi din nou veşti de acasă: toate aeroporturile din România şi din alte 21 de ţări sunt închise până a doua zi. De la recepţie ni se spune că şi Aeroportul din Praga e închis până a doua zi la ora 12. Ei, ce-i de făcut? Păi ce să fie? Noi ne vom bucura în continuare de vizitarea oraşului şi vom aştepta cuminţi redeschiderea aeroporturilor. Totuşi, fetele s-au gândit să mai strângă cureaua şi să nu mai mâncăm de prânz în oraş, aşa că ne-am făcut de la masă câteva sandwich-uri la pachet.

Prima oprire a fost la staţia Staromestska, cu o staţie mai devreme decât până acum. Obiectivul era Josefov, zona evreiască şi fost ghetou unde evreii au fost obligaţi să stea timp de 500 de ani. Mai întâi, însă, am schimbat nişte bani, şi trebuie să fii foarte atent că la casele de schimb sunt două cursuri, unul normal şi unul VIP. Evident că este afişat cursul VIP, acela fiind cel mai bun. Dar contrar multora care m-au speriat „că-mi iau ţeapă” (cărora le mulţumesc oricum pentru sfaturi), înăuntru este afişat şi cursul normal.

In fine, am mers spre prima sinagogă din calea noastră, Sinagoga Pinkas. Aici, coadă mare la bilete şi o căruţă de turişti israelieni. Deşi îmi propusesem să vizitez doar unul sau două obiective evreieşti, biletul de intrare era unul comun, pentru cinci sinagogi şi Cimitirul Vechi (300 CZK), aşa că, spre satisfacţia mea, a trebuit să luăm un tur complet. Din păcate, nu era voie de făcut niciun fel de poză!

N-aş putea spune dacă e bine sau nu să începi un tur în zona evreiască cu Sinagoga Pinkas. Aceasta este un memorial al Holocaustului, pereţii ei fiind, atât în sala mare, cât şi la etaj, plini cu numele celor ucişi de mâna criminală nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial….circa 800.000 de oameni! Din nişte difuzoare, se aud discret citite aceste nume. Impactul este cu atât mai mare cu cât pe pereţi nu există vreun alt „ornament” în afară de numele victimelor. Intr-o sală mai mică este amenajat un mic muzeu cu desene făcute de copiii din lagărul de la Terezin, care înfăţişează în mod cutremurător cum vedeau acei copii universul în care ei au fost condamnaţi să trăiască.

Din sinagogă am ieşit direct în Vechiul cimitir evreiesc, cel mai vechi din Europa. Cimitirul este o parcelă de pământ nu foarte mare, aşezată între clădirile din acea zonă. Aici sunt morminte şi pietre datând de pe la 1400. Spaţiul din ghetou fiind foarte îngust, evreii a fost nevoiţi să-şi îngroape morţii foarte înghesuit. De aceea, cred, şi pietrele stau foarte aproape una de alta, unele chiar se mai şi reazemă de cele vecine. Pe unele dintre aceste monumente sunt gravate simboluri care au legătură cu numele de familie al defunctului. De pildă, pe un mormânt apărea imaginea unui lup, numele persoanei fiind Ze’ev (lup în ebraică). Pe alte morminte apar obiecte care amintesc de meseria acelor persoane (de exemplu, o gheată pe mormântul unui cizmar). Acolo am întâlnit un ghid de ocazie, care mai agăţa vreun turist american şi explica cu mult patos în engleză ce era de explicat. Aşa că noi ne-am tot aciuat pe lângă el să mai ascultăm din ce spune. Nostim era că la fiecare obiectiv evreiesc tot dădeam peste el, de fiecare dată având alţi clienţi. Sunt şi câteva morminte celebre în cimitir, cum ar fi cel al lui Mordecai Maisel, primar evreu al ghetoului de la sfârşitul sec. XVI. Se spune că era unul din cei mai bogaţi oameni din Europa. Un alt mormânt celebru este cel al Rabinului Loew, care a trăit cam în aceeaşi perioadă cu Maisel, fiind un om foarte învăţat şi respectat la vremea lui.

Contrar restricţiilor, totuşi, fetele mi-au scăpat vreo două poze!

Din cimitir se iese la Sala de Ceremonii, locul unde erau pregătiţi decedaţii pentru înmormântare. Astăzi, ea este un muzeu cu obiecte de cult specifice ritualului de înmormântare, multe dintre ele aparţinând fostei Societăţi Sacre, care se ocupau cu îngroparea evreilor morţi şi care trăiau din donaţiile colectate de la oameni. Aşa se face că prin sec. XVIII erau deja o societate de nivel foarte înalt, din care făceau parte mulţi oameni de elită şi care mai dădeau din când în când banchete fastuase! Pe pereţi, erau tablouri înfăţişând scene din ritualul de înmormântare, aşa că de aici mi-am luat şi eu în primire rolul de ghid, explicându-le fetelor ce se vedea pe acolo.

Imediat alături era Sinagoga Klausen, ceva mai mare decât precedenta, care era organizată ca muzeu al tradiţiilor şi sărbătorilor evreieşti. Fiecare sărbătoare sau moment din viaţă evreiască îşi avea locul său, având expuse meghilot, gragăre sau sfeşnice, în funcţie de sărbătoare. Nu-mi era nimic necunsocut pe acolo, dar ceea ce m-a surprins plăcut au fost câteva diorame în care erau amenajate camere din casele evreieşti de altădată, cu masa pregătită pentru Şabat sau pentru Sederul de Pesah.

In capătul străduţei pe care se găsesc aceste obiective este Sinagoga Veche-Nouă (Staronova synagoga sau Alteneuschul), cea mai veche din Europa. Aici nu am mai intrat, deoarece era altă taxă de intrare decât cea plătită de noi, întrucât aparţine de Comunitatea din Praga, iar turul pe care l-am cumpărat noi era pentru obiectivele administrate de Muzeul Evreiesc din Praga. Numele acestei sinagogi este legat de legenda golem-ului ale cărui rămăşiţe se spune că au fost închise în pod de către Rabinul Loew. Un golem este o creatură de formă umanoidă făcută din lut care, conform mitului evreiesc, poate fi adus la viaţă de către un ţadik, un om învăţat foarte apropiat de Dumnezeu. Golem-ul nu avea gândire şi conştiinţă proprii, ci putea asculta doar de stăpânul şi creatorul său. Ei, dacă stăm să ne gândim bine, cred că putem da multe exemple de golemi din viaţa noastră de zi cu zi…. Aşadar, se spune că Rabi Loew a creat acest monstru pentru a proteja evreii din ghetou de agresiunile repetate ale oamenilor din afară. Pentru a-i da viaţă, el a scris pe fruntea golem-ului cuvântul ebraicתמא (emet), care înseamnă „adevăr”. Dar când creatura a scăpat de sub control şi a început să atace oameni nevinovaţi, rabinul l-a „dezactivat”, ştergându-i de pe frunte litera א (alef), rămânând astfel cuvântul  תמ (met), care înseamnă „mort”.

Chiar alături de Sinagoga Veche-Nouă este Primăria Evreiască, care are în vârf un ceasornic inscripţionat cu litere ebraice. De aceea, limbile sale se învârt în sens invers. Am luat-o pe strada Maiselova şi am ajuns la Sinagoga Maisel (numită în cinstea primarului cu acelaşi nume care a ridicat-o, fiind un privilegiu obţinut de la împăratul Rudolf al II-lea). Această sinagogă găzduieşte prima parte a expoziţiei dedicate istoriei evreilor din Boemia şi Moravia. Aici putem găsi obiecte de cult, cărţi, şi documente care atestă existenţa evreilor în aceste locuri. Partea a doua se află în Sinagoga Spaniolă, ultima din periplul nostru şi cea mai frumoasă dintre toate. De asemeni, este şi singura dintre toate acestea care este funcţională. Expoziţia de aici acoperă perioada interbelică, a Holocaustului şi până azi.

După ce am molfăit un sandwich pe o băncuţă, ne-am îndreptat spre Oraşul Vechi (Stare Mesto). In piaţa principală a acestuia găsim o „colecţie” de monumente ale oraşului. In primul rând, este sediul Vechii Primării, care are un ceas astronomic din sec. XV, ajuns unul dintre principalele atracţii ale oraşului. Acest ceas arată atât ora, cât şi mişcările Soarelui, Lunii şi Pământului prin semne zodiacale. Contrar temerilor mele că ceasul se află în vârful turnului şi iar nu poate fi încadrat în poză, am constatat că era cam la 4 m deasupra pământului. In vârf se află un ceas „normal”, pe care toţi turiştii strânşi în piaţă îl urmăresc când ajunge la oră fixă, ca de Revelion. Ne-am alăturat şi noi să vedem ce se întâmplă. Şi la 4 după-amiaza fix, două gemuleţe de deasupra ceasului astronomic s-au deschis şi nişte statuete au început să „danseze” la micile ferestre. Pe urmă, ca şi la castel, cineva din turn a ieşit şi a vestit ora fixă cu trompeta.

In alta parte a pieţei, vedem Biserica Notre-Dame-de-Tyn, ale cărei turnuri le-am putut vedea din orice punct „la înălţime” în care ne-am urcat. Din păcate, nu era deschisă când am ajuns noi. In centrul pieţei este Memorialul Jan Hus, erou naţional al Cehiei, care în sec. XV s-a împotrivit corupţiei din Biserică şi a fost ars pe rug, fiind acuzat de erezie. Adepţii săi au declanşat aşa-numitele războaie husite, care au durat câteva secole. Alte obiective mai sunt: Palatul Golz-Kinsky şi Biserica Sf. Nicolae (alta decât cea din Mala Strana). De aici, am mers la Klementinum, clădire care găzduieşte Biblioteca Naţională. Nici pe asta nu am putut să o vizităm, că înăuntru era o filmare.

Pentru că am ieşit direct la Podul Carol, l-am mai traversat o dată şi am coborât spre Insula Kampa. Insula aceasta este de fapt o bucată de pământ încadrată de râul Vltava şi un braţ al său. Am căutat şi am găsit repede o ofertă pentru o plimbare cu vaporaşul pe râu. După ce fetele l-au „îmbrobodit” pe nenea de la bilete să ne dea cu preţ redus că cică suntem studenţi, ne-am îmbarcat pe vaporaş. Am mai aşteptat nu-ştiu-cât să mai vină clienţi, dar cum nu au apărut, a plecat doar cu noi. La difuzoare era şi un ghid care explica în vreo cinci limbi ce se vede de-o parte şi de alta. Am avut astfel ocazia să „recapitulăm” cumva ce am văzut până atunci. Şi doar ca să rezum impresia despre plimbare, într-o expresie care se repeta la fiecare calup de explicaţii în italiană, a fost „molto belissimo”.

La debarcare, am făcut o plimbare în Parcul Kampa, de pe insulă, unde am stat pe iarbă şi am mai mâncat un sandwich şi ne-am pozat cu nişte sculpturi moderniste înfăţişând trei bebeluşi.

Plimbărica de seară am decis să o facem „la întâmplare”, mergând unde vedeam cu ochii prin oraş. Am mers pe lângă Teatrul Naţional, pe strada Na Prikope, un pietonal modern, puternic iluminat de magazinele marilor firme de haine sau electronice. Ajunsesem fără să vrem în Nove Mesto (Oraşul Nou), pe care programasem să-l vizităm a doua zi. Am fost foarte inspiraţi să alegem acest drum, fiindcă nu aveam să mai ajungem acolo…. La capătul străzii Na Prikope este Namesti Republiky (Piaţa Republicii), unde am văzut Casa Municipală, construită în stil Art Nouveau, unde în 1918 s-a declarat independenţa Cehoslovaciei, Turnul Pulberăriei şi Teatrul Hybernia. Inaintând înapoi spre Oraşul Vechi, am observat că bulevardul pe care mergeam nu avea trotuar, dând impresia că este pietonal. Noroc că am observat la timp tramvaiele care treceau pe lângă noi!

Ne-am încheiat din nou seara la un băruleţ, bând o bere cehă, de data asta Pilsner-Urquell, mult mai bună ca cea din seara precedentă.

ZIUA II – 17 aprilie 2010

Şi a fost o seară, şi a fost o dimineaţă…

După o noapte în care am dormit neîntorşi, ne-am trezit pe la vreo 8:00 (pentru mine înseamnă 2 ore de somn în plus 😉 ) şi ne-am repezit spre micul dejun, care a fost destul de bogat şi gustos. Am primit şi telefoane de acasă cum că vor să închidă aeroporturile şi am primit încurajări părinteşti că va fi o vacanţă prelungită….

Am plecat cu gândul să recuperăm din restanţele de ieri. Ne-a şi venit mintea la cap, luând decizia să facem poze cu fiecare aparat în parte şi nu cu ambele, că altfel nu mai vizitam nimic… Am mers tot cu metroul – coborând pe scara noastră dragă – tot până la staţia Malostranska. Ne-am dus să vizităm Palatul Valdstejn sau Wallenstein, construit de generalul Albrecht von Wallenstein în sec. XVII, din 1996 servind ca sediu al Senatului Cehiei pentru doi ani. Pe tavanul sălii principale este pictată o frescă, înfăţişându-l pe general în chip de zeul Marte în carul său de luptă. Tot palatul este decorat cu picturi reprezentând fie personalităţi, fie scene din mitologia universală. Intr-o aripă a palatului este amenajat un mic muzeu al Miliţiei comuniste. Coborând în curtea din spate, am descoperit o grădină superbă, amenajată într-un stil foarte interesant: cu alei din statuete şi copaci pitici. Prin grădină umblau liberi şi vreo doi păuni. Mai există, de asemenea, o aulă exterioară pictată tot cu zodii şi scene mitologice.

Am ieşit şi ne-am îndreptat din nou spre zona castelului, prin Mala Strana (Micul Cartier). Ne-am dus la Biserica Sf. Nicolae, una dintre cele mai mari din oraş, dar era închisă, aşa că am optat să urcăm în Turnul Ceasului. După un urcuş interminabil în spirală, am ajuns pe o terasă de unde se puteau vedea foarte clar principalele obiective ale oraşului, clădirile şi străzile exact ca pe o hartă. Am urcat şi mai sus, în vârf, unde în perioada comunistă exista un post de observaţie al Securităţii, de unde puteau fi urmărite ambasadele occidentale din Praga. Interesant era că şi angajaţii muzeului erau îmbrăcaţi în miliţieni. La coborâre, mai mult ne-am rostogolit pe scări, iar când am ajuns jos deja mergeam pe 7 cărări de la ameţeală.

Intorcându-ne la castel, urcând pe Noile scări ale castelului, am intrat în Grădinile regale, sau cel puţin într-o parte din ele. E practic un parc, care coboară de la poalele castelului şi urcă înapoi la deal. Din grădini, ne-am odihnit puţin în piaţa din faţa castelului, unde este un mic părculeţ în care turiştii osteniţi de plimbare se pot întinde pe iarbă. La dreapta, era Palatul Schwartzenberg, care în prezent aparţine Galeriei Naţionale, aici găsindu-se sculpturi şi picturi ale vechilor maeştri cehi. Deşi la început am fost cam reticent în a vizita acest muzeu de artă, până la urmă s-a dovedit a fi foarte frumos şi interesant. La parter, erau expuse sculpturi cu teme religioase, care au decorat cândva bisericile din Praga. La cele două etaje, erau tablouri, din nou cu teme religioase. Am văzut şi multe picturi cu scene din Vechiul Testament, pe care m-am grăbit să le recunosc (deformaţie profesională 😉 ). Taxa de intrare a fost relativ mică pentru aşa un muzeu (150 de coroane), plus că am putut face poze fără a plăti o taxă în plus, cu condiţia să nu folosim blitz-ul. Cam aşa e la toate muzeele din Praga….altă concepţie!

După ce am ieşit, ne-am îndreptat în direcţia opusă castelului (deja o zi jumate în acea zonă era destul, deşi nu pot spune că am văzut chiar totul), ajungând la Biserica Loreto, construită în sec. XVII în stil baroc – altă restanţă de ieri. In comparaţie cu clădirea Ministerului de Externe de alături şi cu restul catedralelor, această biserică este mult mai modestă, dar poate tocmai în asta constă farmecul ei. Preţul intrării este puţin cam mare, având în vedere că n-ai voie să fotografiezi, însă lăcaşul este cu adevărat plăcut privirii. Peste tot domneşte o linişte perfectă, nimeni şi nimic nefăcând vreun zgomot. Doar din turla bisericii se aude la fiecare oră fixă câte un imn închinat Fecioarei Maria.

Ne-am continuat drumul în aceeaşi direcţie ca mai înainte, neuitând nici de magazinele de suveniruri, nici de oferta de 3 feluri cu 180 de coroane de la restaurantele din zonă. La aceste oferte, desertul era invariabil ştrudel cu mere, o specialitate moştenită probabil de la Imperiul habsburgic.

Am înaintat mai apoi spre Mala Strana, găsind un drum care urca pe Colina Petrin. Acest deal este o oază de linişte şi de verdeaţă în Praga, fiind aproape în întregime acoperit de pădure. Urcând pe drumul asfaltat şi apoi scurtându-l prin pădure, am ajuns în vârf. Aici se găsesc mai multe puncte turistice. Ne-am dus la Sala Oglinzilor, o atracţie pentru copii, unde se găsea un labirint cu oglinzi şi o sală cu oglinzi care deformau corpul. Un alt obiectiv, de interes mult mai mare, este Turnul de Observaţie, o replică a Turnului Eiffel din Paris, având 63 de metri înălţime. Am urcat în el, fireşte, iar pe scări în spirală. Am descoperit că scările din turnul de la Sf. Nicolae au fost o mică glumă pe lângă astea, întrucât am ajuns în vârf cu limbile scoase de-un cot. De acolo, priveliştea panoramică asupra întregului oraş este de-a dreptul superbă şi cu greu poţi găsi un loc de unde să tragi nişte poze. Adevărul este că şi noi abia ne-am lăsat duşi de acolo… Coborârea s-a făcut în galop, oboseala nemaisimţindu-se aşa tare după o zi de mers, că oricum eram rupţi.

De pe deal am coborât cu furnicularul, un trenuleţ construit în aşa fel încât să meargă „în pantă”, chiar şi locurile dinăuntru fiind dispuse într-un plan înclinat. Acest mijloc de transport este integrat în transportul urban şi deci am putut folosi cartelele de transport pe o zi.

Deja se lăsase seara şi, ca şi în seara precedentă am mers de-a lungul Vltavei pentru a vedea oraşul iluminat. Am intrat şi în zona mai modernă, unde am văzut „Casa dansatoare”, un bloc turn modern din sticlă şi metal (cum altfel ?!) care era în aşa fel construit încât dădea impresia că se răsuceşte în toate părţile.

Am mers până aproape de Podul Carol, de unde am luat-o pe o străduţă laterală plină de magazine de suveniruri şi baruri. Intr-unul din aceste baruri ne-am încheiat şi noi ziua cu o bere cehă, spre surprinderea noastră singura din meniu, restul fiind mărci internaţionale. Am luat un Budvar, care este cumva „tăticul” mărcii americane Budweiser, dar din nefericire nu şi-au înregistrat marca la timp, aşa că pe sticlele de bere scrie Budweiser-Budvar. Deşi un pic cam amăruie pentru gustul meu, savoarea sa nu prea se compară cu vreo bere băută la noi!

Praga

ZIUA I – 16 aprilie 2010

Cred că orice persoană, în special din România sau dintr-o altă ţară est-europeană, care a trecut cât decât prin şcoală şi a fost interesată de experienţe de viaţă ceva mai „sănătoase” decât băutură şi chefuri la mare şi pe urmă să se plângă că o duce greu, şi-a dorit să viziteze marile capitale europene. Mai mult, cred că o experienţă de acest gen trebuie avută neapărat măcar o dată în viaţă şi măcar într-una dintre aceste capitale, dacă nu în toate. In ultimii doi ani, am vizitat câteva din capitalele europene şi pot spune că de fiecare dată am rămas fascinat şi marcat. Sunt enorm de multe lucruri de văzut şi de învăţat. Poate mulţi din cei care citesc acest „jurnal de călătorie” au fost deja la Praga şi nu mai reprezintă niciun mister acest oraş, ei îndreptându-se spre locaţii mult mai exotice….la Ciuka-Muka, unde-i mămăliga cât nuca şi o fură alţii cu măciuca; totuşi, eu mi-am dorit mult să ajung aici şi poate merită consemnate undeva aceste experienţe.

Deşi uneori descriu foarte detaliat nişte întâmplări, sper să nu plictisesc pe nimeni şi, anyway, sunt amintirile mele 😉 Aşa că….să pornim la drum!

Vreau mai întâi să vă împărtăşesc povestea „dorinţelor” mele de a călători: Incă din primii ani de facultate mi-am plănuit foarte mult să văd trei capitale europene relativ apropiate de noi: Budapesta, Viena şi Praga. Aş mai fi vrut să văd şi Londra şi Parisul, dar păstram aceste dorinţe pentru un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat….Ei bine, cu ajutorul onor comunităţii şi JCC-ului, am reuşit să ajung la Budapesta, la Londra şi la Paris şi am rămas cu Praga şi Viena la stadiul de proiect. Cum nimeni din comunitate nu s-a autosesizat să mă trimită la Praga, iată că a trebuit să mă descurc singur, găsind o super-ofertă de 200 de euro la o agenţie de turism din Bucureşti, care includea cazare 3 nopţi, mic dejun şi transport cu Czech Airlines.

Am plecat trei persoane, eu cu două prietene, A. şi D.  (and I mean prietene). De la început, trebuie să spun că am fost foarte norocoşi. Cu o seară înainte să plecăm, s-a anunţat că din cauza unui nor de cenuşă produs de un vulcan din Islanda, mai multe curse aeriene vor fi anulate. Şi chiar au fost! Dimineaţă, pe Aeroportul Otopeni, când am ajuns, erau nişte coazi imense, dar nu la check-in, ci la ghişeele Air France şi KLM. Când mă uit pe tabelă, ce să vezi? Paris – anulat, Amsterdam – anulat, Bruxelles – anulat. Bafta noastră, la Praga check-in-ul era deschis şi s-a făcut fără nicio problemă! La porţile de îmbarcare, la fel: cred că nu am văzut niciodată terminalul acela atât de gol. Se pleca doar la Praga şi la Munchen. Restul despre norocul nostru cu zborurile, cred că o să-l povestesc pe parcurs.

Zburând pe deasupra împrejurimilor Pragăi, înainte de aterizare, nu am putut să nu remarc, ca de altfel de fiecare dată la survolarea unui oraş civilizat, reţeaua de autostrăzi şi drumuri care le sub- sau supratraversează. Lasă, că e mai bine la noi, când se aterizează între vilele şi terenurile baştanilor de Bucureşti şi se iese din aeroport direct într-o şosea îngustă şi aglomerată. De la Aeroportul din Praga, deci, am luat unul din cele vreo 5 autobuze care circulă pe linii orăşeneşti pe la aeroport. Am luat un bilet de transport pe o zi, cu care se poate merge pe întreg transportul şi de suprafaţă, şi cu metroul. Am coborât la staţia Zlicin, capătul liniei B de metrou, de unde am mai mers încă 15 staţii, până la Invalidovna. Ţin să menţinonez că cine vrea cu adevărat să deguste frumuseţea descoperirii unui oraş, trebuie neapărat să încerce să se descurce singur, adică cu ghidul şi cu harta mână şi folosind mijloacele de transport în comun. Dintre toate, cel mai bine cred că este să utilizaţi metroul, pentru că are staţii şi trasee fixe, iar cu harta în mână poţi şti să cobori exact unde ai nevoie. Plus că, în ţările civilizate la cap, staţiile de metrou sunt puse chiar în apropierea obiectivelor turistice.

Metroul de la Praga are 3 magistrale, cu vreo douăzeci şi ceva de staţii pe fiecare. Intr-un pliant de la aeroport scria că se execută lucrări de prelungire a magistralei B de la staţia Zlicin (până la care am mers cu autobuzul) până la aeroport. Diferenţa între noi şi ei este că probabil data viitoare când mă voi duce la Praga, chiar va exista metrou până la aeroport. Staţiile sunt simple, cu peron central şi vopsite în culoarea magistralei (adică roşu, galben sau verde). Trenurile sunt, cred, ceva mai vechi decât ale noastre, dar foarte curate şi îngrijite. O altă chestie pe seama căreia ne-am distrat tot sejurul, este că anunţul de închidere a uşilor este o frază foarte lungă, mai lungă decât „Urmează staţia…”. Nu am aflat până la urmă ce spune.

In fine, ajunşi la staţia Invalidovna, constatăm cu oarece mirare că nu vedem ieşirea. Când ne uităm noi mai bine, vedem undeva sus, la o înălţime de vreo 100 de metri o luminiţă de la capătul tunelului şi o scară rulantă interminabilă ca lungime, care făcea legătura cu peronul. Intr-adevăr, o astfel de scară, care era prezentă la mai toate staţiile, nu aş recomanda-o cardiacilor, pentru că fiind foarte abruptă, aveai impresia că cel de mai sus se va prăbuşi peste tine, şi nici emo-izilor, pentru că la coborâre aveai tendinţa să te arunci în gol. Am nimerit la hotel aproape imediat, pentru că era foarte aproape de staţie. Cum era cam ora 10 dimineaţa, camera noastră nu era încă pregătită, aşa că am lăsat bagajele în camera de bagaje şi am plecat la plimbare….

Incă de acasă am venit cu un „plan de atac”, care evident că nu s-a potrivit în totalitate cu ce am văzut la faţa locului. Ne-am propus ca în prima zi să vedem Castelul din Praga şi Hradcany, colina pe care se găseşte castelul şi întreaga zonă care-l înconjoară. Sigur, la primul contact cu oraşul, când am coborât la staţia Malostranska, s-au cam dat planurile peste cap, întrucât nu prea am ştiut ce să alegem mai întâi. Asta în primul rând pentru că la stânga se vedeau podurile Pragăi, iar la dreapta, sus pe deal trona castelul cu catedrala. Imaginea castelului aflat într-un punct „strategic” şi care poate fi observat din orice punct al oraşului, este în mod cert cea mai semnificativă şi simbolică pentru Praga. Practic, când spun Praga, îmi vine în minte castelul. De aceea, mare parte din pozele noastre conţin castelul în fundal.

Totuşi, noi ne-am îndreptat spre primul pod, care era mai aproape. Paralel cu acesta, am descoperit Podul Carol (Karluv Most), un alt obiectiv-cheie din Praga. Sigur că pentru noi, trei bieţi copii români, din Bucureşti, entuziasmul a fost maxim, având în vedere că noi ştiam doar de Podul Grozăveşti. Şi dă-i cu pozele, câte unul, câte doi în poză, mai cu aparatul meu, mai cu al lui D., aşa ca să avem cu ce ne lăuda acasă şi mai ales să ne punem poze la avatar la messenger şi la profil la Facebook.

Traversând podul, am văzut Rudolfinum, o clădire cu o arhitectură foarte frumoasă, care găzduieşte Filarmonica Cehă şi ocazional expoziţii de artă. Am lăsat pentru moment castelul şi ne-am îndreptat spre de Podul Carol, de-a lungul râului. Praga este străbătută de râul Vltava, care în slavona străveche ar însemna Moldova (în nemţeşte îi zice Moldau). Ce coincidenţă fericită, nu? Eu sunt născut la Roman, pe malul Moldovei, iar în Praga am mers de-a lungul unui râu cu acelaşi nume….

Am ajuns şi la Podul Carol, construit pe la sfârşitul sec. XVII. Acolo, lume multă, aglomeraţie mare de turişti de toate naţiile. Din babilonia de limbi care se aud, dacă ai auzul format, poţi distinge cu uşurinţă ivrit-ul şi dacă nu-l ai format, se aude rusă sau italiană. La capătul dinspre Oraşul vechi, adică dinspre noi, podul are un turn înalt, construit în stil gotic, în interiorul căruia se găseşte un muzeu dedicat istoriei acestuia. De o parte şi de alta a podului sunt statui, înfăţişând sfinţi. M-am oprit asupra unei statui cel puţin interesante, un Isus răstignit pe cruce, în jurul căruia stătea scris în ebraică „Kadoş! Kadoş! Kadoş! Haşem ţevaot!”, adică „Sfânt! Sfânt! Sfânt! Este Domnul oştirilor!”, fiind un fragment din rugăciunea de „Şmone Esre”. O combinaţie inedită, am putea spune, mai ales că cele două religii pe care le simbolizează nu prea s-au „pupat” timp de câteva secole. Se spune că un evreu a fost acuzat că ar fi profanat statuia cu Isus şi ar fi fost „amendat” să scrie pe banii lui, cu litere de aur, aceste cuvinte.

După ce am traversat podul, am intrat în zona veche, care înconjoară castelul, un cartier cu arhitectură medievală, cu străzi înguste şi multe magazinaşe, cafenele şi restaurante înghesuite una în alta. Dacă ar fi să compar această zonă cu una asemănătoare de la noi, cred că Sighişoara sau Braşovul ar fi o comparaţie nimerită. Doar că la noi se întreţin şi se promovează altfel aceste locuri… Intrarea se face pe sub un pod care se întinde între două turnuri de observaţie. Aici, fiecare oră fixă este anunţată de către un trompetist din turn. Am urcat uşor-uşor înspre castel, fetele trăgând cu ochiul la suveniruri şi eu la restaurante. Multe dintre ele aveau la ofertă două feluri de mâncare şi un desert la 200 de coroane. Şi dacă tot am ajuns la preţuri, cursul monetar este cam aşa:

1 RON = 6 CZK

1 EURO = 24 CZK

Am mâncat la un astfel de local, unde servirea a fost foarte OK, iar bacşişul era inclus în nota de plată.

Ajunşi la castel, am intrat mai întâi pe o poartă laterală, care dă spre Grădinile sudice. Spaţiul este destul de mic, dar foarte frumos aranjat şi decorat cu copăcei şi arbuşti. Există şi o terasă care oferă o privelişte superbă asupra oraşului şi a Colinei Petrin.

Cu puteri sporite, vrem să intrăm în „miezul problemei”, adică în castel. Ajunşi în curtea interioară, mergem la casa de bilete. Pachetul pe care am fi vrut să-l luăm era de 250 CZK şi includea „turul scurt”, adică interiorul Vechiului Palat Regal, vreo două biserici din cetate şi muzeul de istorie al Castelului. Dar gagica….ăăă….doamna de la casă ne recomandă insistent să luăm şi ghiduri audio, pentru modesta sumă de 3500 CZK, că altfel nu vom înţelege nimic din ce vom vedea, întrucât în Palatul Regal nu există nicio mobilă şi nicio explicaţie scrisă, aşa că tot ce vom vedea sunt nişte pereţi goi. De asemenea, cică dacă vrem să intrăm în Catedrala Sf. Vitus, trebuie să stăm minim o oră la coadă, or, cu ghid audio, intrăm primii. Ei, dac-am văzut noi că nu şi nu, i-am spus „săru-mâna” cucoanei şi cu rânjetul până la urechi că am economisit 250 CZK din prima zi, am pornit să ne plimbăm singuri prin zonă.

Intr-adevăr, şi dacă mergi pe-afară, tot ai ce vedea. In primul rând, Catedrala Sf. Vitus este cu adevărat o clădire impresionantă, construită în stil gotic în sec. XIV. Personal, cred că este mai impunătoare şi mai frumoasă decât Notre-Dame-ul din Paris. Turnurile sale, care pot fi văzute din orice colţ al oraşului, au cam 90 m înălţime. Este o dovadă clară a respectului şi a credinţei poporului ceh faţă de confesiunea catolică. De altfel, multe dintre obiectivele Pragăi sunt biserici sau catedrale, Sfinţii Vitus şi Wenceslas fiind cei mai prezenţi, fiind consideraţi protectorii oraşului Praga şi ai Cehiei. Mărturisesc că ne-a fost destul de greu să facem poze în care să apărem şi noi, şi vreun turn întreg al catedralei, din cauza înălţimii şi a pieţei foarte înguste din jurul ei. După ce am dat un tur împrejurimilor castelului, ne-am luat inima-n dinţi şi ne-am dus să ne aşezăm la coada cea de-o oră de la catedrală despre care ni s-a spus la intrare. Doar că, „imensa coadă” era formată din câteva persoane, aşa că, după mai puţin de 2 minute de aşteptare am intrat.

Interiorul este chiar superb, având un tavan foarte înalt, geamuri pictate în mozaicuri cu scene biblice şi statui de sfinţi, cam ca în toate catedralele catolice. Insă chiar înainte de intrarea în biserică, ce să vezi? Ambele camere foto pe care le aveam s-au descărat şi abia dacă am făcut câteva poze înăuntru. Ehei, ce era de făcut acum? Grea dilemă! Dacă am fi continuat să ne plimbăm fără poze, parcă n-avea niciun farmec. Să fi mers înapoi la hotel, nu ne-am mai fi plimbat! Dar pentru că eram trezi de foarte devreme în acea dimineaţă şi un pic cam obosiţi, ne-am luat angajamentul ferm să continuăm mai încolo sau a doua zi….

Ne-am întors la hotel, unde ne-am luat camera în primire şi am cumpărat de la un supermarket din apropiere o grămadă de mâncare, pe care am adus-o apoi în România. După ce am stat vreo două ore şi ceva să ne odihnim şi să reîncărcăm aparatele, am pornit să vedem Praga iluminată seara. Am revenit pe acelaşi traseu, pe Podul Carol şi până la poalele castelului. Intr-adevăr, seara oraşul se vede foarte frumos iluminat. Dar dacă în timpul zilei a fost răcoare, acum seara era chiar cancer. Aşa că iarăşi am promis să revenim a doua zi cu forţe proaspete!

http://www.facebook.com/album.php?aid=165572&id=636252466

Si, soy JEW-belde!

De ce JEW-belde? Pentru cine ma cunoaste, stie ca imi placea mult Rebelde (formatia, nu serialul!) si ca am ramas cu niste „sechele” dupa blonda mea, Anahi (:X:X:X).  Deci, titlul este o adaptare dupa refrenul piesei cu acelasi nume ca formatia.

Acuma, multi dintre iubitii mei frati si iubitele mele surori vorbesc – pe la diversele intalniri evreiesti sau pe propriile glob-uri – despre viata noastra comunitara. Unii le zic bine si direct, altii mai obiectiv, altii ca niste tonomate debiteaza ce li se dau sau ce-i duce capu’….dar, ma rog, fiecare are dreptul la opinie si e bine ca traim intr-o comunitate diversificata si nu dam toti „onor partidului” sau suntem toti revolutionari!

Avand in vedere ca vietuiesc si eu de ceva vreme prin comunitatea si prin viata evreiesca, chiar de aproape un sfert de secol (!?!?) si nu doar atat, ci fiind mai mult sau mai putin „calare pe problema”, cred ca pot oferi si eu o parere cat-decat autorizata despre ce se-ntampla pe la noi, mai ales ca de multe ori simt nevoia sa intervin (si live si pe net) in niste discutii sau teme unde se mai vorbeste „dupa ureche”!

Totodata, aici veti gasi anunturi, stiri si comentarii „la cald” despre ultimele evenimente din comunitate!

Sper sa avem niste subiecte interesante de vorbit si sa-mi exprim cat mai clar un punct de vedere sau o situatie data. Imi cer scuze de pe acum daca uneori am sa par prea pamfletar sau incisiv! Nu o fac cu rautate! Asa e stilul meu! Eu ma ghidez dupa zicala latineasca „Ridendo castigat mores. (Rasul pedepseste moravurile.)”

Si ca sa inchei tot cu o zicere celebra, am sa spun:

Am Israel hai, hai vãcaiam!